Gessen era un călugăr budist. Simultan, era şi un artist de geniu. Cu toate acestea, înainte să înceapă vreodată lucrul la o pictură, el cerea întotdeauna plata în avans. Şi trebuie să spunem că avea nişte tarife de-a dreptul exorbitante. De aceea, i s-a dus vestea şi i-a rămas numele de Călugărul cel Lacom.
Într-o zi, o gheişă a trimis după el, spunându-i că doreşte să-i picteze portretul. Gessen a întrebat-o:
- Câţi bani îmi vei plăti?
Chiar în acea perioadă, fata era tovarăş a de companie a unui protector foarte bogat, aşa că i-a răspuns:
- Orice sumă vei dori. Dar pictura trebuie făcută chiar acum, în faţa mea.
Gessen a început imediat să lucreze, şi când pictura a fost gata, a cerut o sumă mai mare ca oricând înainte. În timp ce gheişa îi dădea banii, ea i-a spus protectorului ei:.
- Omul acesta pretinde că este călugăr, dar nu se poate gândi decât la bani. Are un talent excepţional, dar mintea îi este murdară. Cum aş putea expune o pânză a unui om atât de ticălos? Singurul lucru pe care îl pot face cu lucrarea lui este să o folosesc ca lenjerie intimă!
După care a scos un obiect de lenjerie intimă şi i-a cerut să picteze ceva pe ea. Înainte de a-şi începe lucrul, Gessen i-a pus aceeaşi întrebare referitoare la bani:
- Câţi bani îmi vei plăti?
- O, orice sumă vei dori.
Gessen a spus preţul, a pictat lucrarea, a încasat fără ruşine banii şi a plecat.
Mulţi ani mai târziu, accidental, s-a aflat de ce era atât de lacom după bani Gessen. Se pare că provincia în care se născuse fusese lovită de o secetă îngrozitoare. Foametea făcea ravagii. Cei bogaţi nu făceau nimic pentru oamenii sărmani. De aceea, Gessen a construit în secret hambare pe care le-a umplut cu grâne pentru asemenea situaţii de urgenţă. Multă vreme, nimeni nu a ştiut de unde vine grâul şi cine este binefăcătorul provinciei.
Un alt motiv pentru care Gessen aduna atâţia bani era dorinţa lui de a construi un drum între satul său natal şi oraşul aflat la câteva mile distanţă. Drumul existent se afla într-o stare atât de proastă încât carele cu boi nu se puteau deplasa pe el decât cu mare greutate, motiv pentru care cei bătrâni şi cei bolnavi sufereau foarte tare atunci când trebuiau să ajungă la oraş. Gessen a fost cel care a reparat drumul.
În sfârşit, Gessen dorea să construiască un templu pentru meditaţie, dorinţă pe care Maestrul său o avusese întotdeauna, dar nu o putuse îndeplini niciodată. Gessen a construit templul în semn de recunoştinţă faţă de Maestrul său.
După ce şi-a realizat cele trei obiective: hambarele, drumul şi templul, Gessen şi-a aruncat vopselele şi pensula, s-a retras în munţi, dedicându-se vieţii contemplative, şi nu a mai pictat niciodată.
Comportamentul unei persoane nu arată decât ceea ce observatorul îşi imaginează că vede

povestiri cu talc!!!

Un om pios stătea de vorbă cu Dumnezeu şi i-a spus:
“Doamne aş vrea să ştiu cum e Raiul şi cum e Iadul.”

Dumnezeu l-a condus pe om către două uşi. A deschis una dintre uşi iar omul a privit înăuntru. În mijlocul încăperii se afla o mare masă rotundă. Pe masă se afla un vas mare cu tocană, care mirosea atât bine îi lăsă omului gura apă.                                                                                                                         

Oamenii care stăteau la masă erau slabi şi bolnăvicioşi. Păreau a fi înfometaţi… Ţineau linguri cu mânere foarte lungi  care le erau legate de braţe şi deşi puteau ajunge la vas pentru a le umple cu tocană, din cauza mânerelor mai lungi decât  propriile mâini, nu puteau duce la gură lingurile pline…

Omul pios s-a înfiorat la vederea suferinţei lor. Atunci Dumnezeu a spus: “Acum ai văzut Iadul”

Au mers apoi către cealaltă cameră şi au deschis uşa… Arăta la fel ca şi prima. Se găsea acolo o masă mare şi rotundă cu un vas mare de tocană care îţi lasă gura apă. Oamenii de la masă erau echipaţi cu acelaşi gen de linguri dar aceştia păreau bine  hrăniţi şi durdulii, râdeau şi vorbeau între ei. Omul pios a spus: “nu înţeleg”

“Este foarte simplu” a spus Dumnezeu. “Este nevoie însă de abilitate. Aceşti oameni sănătoşi au învăţat să se hrănească unul pe celălalt, în timp ce ceilalţi se gândeau doar la ei înşişi” 

O lectie de viata!

Se povesteste ca un rege african era intr-o zi la vanatoare cu suita sa.

Printre cei care il insoteau se afla si un vechi prieten al sau. Indiferent de situatia in care se afla, acesta obisnuia sa vada partea buna a lucrurilor.
Sarcina sa era sa incarce armele. Printr-o nefericita intamplare, una dintre ele s-a descarcat si i-a retezat regelui o parte din degetul mare. Gandind ca situatia putea fi mult mai rea, prietenul regelui a spus:
-Este foarte bine!
-Nu, nu este deloc bine!, a spus regele si l-a aruncat in inchisoare.
Peste un an de zile, regele vana din nou intr-o regiune periculoasa si... a fost prins de canibali. Acesti au inceput sa-l pregateasca pentru a-l manca, dar au observat ca ii lipseste o bucata de deget.
Cum la canibali exista superstitia de a nu manca nimic care nu este intreg, l-au eliberat pe rege. Acesta s-a intors si, plin de recunostinta, a mers sa-si elibereze vechiul prieten, spunandu-i:
-Imi pare tare rau pentru felul in care m-am purtat!
Ca de obicei, dupa ce a examinat situatia, acesta a spus:
-Dimpotriva, este foarte bine!
-Cum poti sa spui ca e bine daca ai stat un an in inchisoare?
-Daca n-as fi fost in puscarie, as fi fost cu tine...
Indiferent in ce situate te afli, depinde de tine si de atitudinea ta daca este o situatie buna sau una rea…

Insula!!!

Se spune ca a fost, odată demult, o insulă. Și pe această îndepartată insulă, trăiau toate sentimentele și valorile umane:
Buna Dispoziție, Tristețea, Întelepciunea… și – ca toți ceilalți – Iubirea.
Într-o bună zi, sentimentele au aflat că insula era pe cale să se scufunde și și-au pregătit navele și au plecat.
Doar Iubirea a rămas până în ultimul moment.
Când insula a fost pe punctul de a se scufunda, Iubirea a decis să ceara ajutor.
Bogăția a trecut pe lângă Iubire, cu o barcă luxoasă. Iubirea îi zise:
- Bogăție, mă poți lua cu tine?
- Nu te pot lua, căci e mult aur și argint în barca mea și nu am loc pentru tine.
Iubirea se hotarî, atunci, să ceară ajutorul Orgoliului, care tocmai trecea pe-acolo, într-o superbă navă.
- Orgoliu, te rog, mă poți lua cu tine?
- Nu te pot ajuta, Iubire… – răspunse Orgoliul – aici totul e perfect, mi-ai putea strica nava.
Atunci Iubirea imploră Tristețea, care trecea pe lângă ea:
- Tristețe, te rog, lasă-mă să vin cu tine!
- Oh, Iubire, – îi răspunse Tristețea – sunt atât de tristă, încât trebuie să ramân singură…
Chiar și Buna Dispoziție trecu pe lângă Iubire, dar era atât de mulțumită, încât nici nu auzi că este strigată.
Dintr-o dată, se auzi o voce:
- Vino Iubire, te iau cu mine.
Vorbea un bătrân.
Iubirea se simți atât de recunoscătoare și plină de bucurie, încât  a uitat să îl întrebe pe batrân cine este.
De cum au sosit pe țărm, bătrânul a plecat.
Iubirea își dădu seama cât de mult îi datora batrânului și a întrebat Cunoașterea:
- Cunoaștere, îmi poți spune cine m-a ajutat?
- A fost Timpul – a răspuns Cunoașterea.
- Timpul? – se întrebă Iubirea – De ce tocmai Timpul m-a ajutat?
Cunoașterea, plină de înțelepciune, a răspuns:
- Pentru ca numai Timpul e în stare sa înțeleagă că în viață nimic nu poate exista fără tine, Dragoste.

Mit sau realitate?

O legendă veche spune că, mai demult, oamenii erau buni. Dar au profitat atât de mult de puterea divină din ei, încât Brahma, stăpânul tuturor zeilor, a decis să le ia această putere și să o ascundă într-un loc unde va fi imposibil de găsit. Tot ce i-a rămas să facă era să găsească ascunzătoarea potrivită.
A fost convocat consiliul zeilor pentru a se găsi soluția.
Zeii au sugerat: “De ce să nu îngropăm puterile omului în pământ?”
Brahma a răspuns: “Nu, nu vom face asta pentru că omul vă săpa adânc și le va găsi.”
Atunci zeii au spus: “În acest caz, să le trimitem divinitatea pe cel mai adânc fund al oceanului.”
Dar Brahma a răspuns din nou: “Mai devreme sau mai târziu, omul va explora adâncurile oceanului și cu siguranță că o vor găsi și o vor aduce la suprafață.”
Astfel zeii au concluzionat: “Nici pământul, nici oceanul nu sunt locuri unde puterea divină să fie in siguranță, însă alte idei de ascunzătoare nu mai avem.”
Brahma a exclamat dintr-o dată: “Iată ce vom face cu divinitatea omului! O vom ascunde adânc înăuntrul lui, pentru ca este singurul loc unde nu va căuta.”
De atunci încoace, conform legendei, omul a căutat în toată lumea, a explorat, a urcat și a săpat căutând ceva ce a fost în tot acest timp înăuntrul lui.

Compasiunea!!!

 

Cu multă vreme în urmă, o bătrânică zdrenţăroasă umbla pe străzile satului, pentru a cere ceva de mâncare. Mulţi o alungau, alţii îi dădeau resturi stricate sau coji de legume. Doar o pereche de bătrânei au primit-o în casa lor şi au pofit-o să se aşeze lângă foc, pentru că era iarnă. Apoi au aşezat-o cu ei la masă şi au povestit cu ea îndelung. La plecare i-au pregătit şi un pacheţel de drum, din puţinul pe care îl aveau.  A trecut timpul şi au sosit în sat vestitorii regali, invintându-i pe toţi locuitorii să participe la banchetul organizat de împărăţie. Toţi sătenii şi-au pus hainele de sărbătoare, care mai de care mai strălucitoare şi s-au dus la palat. Cei doi bătrânei ai noştri aveau şi ei niste straie mai „de duminică” dar, mult mai modeste decât ale celorlalţi. S-au îmbrăcat şi s-au dus şi ei la palat dar, simţindu-se mai sărmani, s-au aşezat pe locurile cele mai ferite. Au apărut ospătarii regali şi au început să reverse în farfuriile invitaţilor grămezi de resturi de mâncare, oase, coji de legume şi alimente stricate. Sătenii s-au scandalizat, mai ales atunci când au văzut că doar cei doi bătrânei au fost serviţi cu mâncăruri proaspete şi bune.
La scurt timp a apărut şi bătrânica zdrenţăroasă. A făcut un tur de sală şi apoi şi-a lepădat veşmintele petecite lăsând la iveală o rochie strălucitoare: era Regina!

merita citit!!!

Într-un sat, o vacă grasă,

Cum sunt vacile tâmpite,

Dar frumoasă şi lăptoasă,

S-a gândit să se mărite.

Boii, de la mic la mare,

Au venit cu tot belşugul,

Toţi voiau să se însoare,

Că-s deprinşi să tragă jugul.

Vaca, însă, ca o fată,

Cu avere şi trusou,

Îi respinge îngâmfată :"Cum să mă mărit c-un bou ?""

E un cal prin curţi vecine,

Care pătimaş mă strânge,

El e genul meu, tip bine,

Armăsar sadea, pur- sânge!"

Vaca, tot făcându-i curte,

Îşi atinse idealul,

După tratative scurte,

S-a căsătorit cu calul.

"Ah, ce şansă pe mireasă !"

Comenta în pom o cioară,

"El - aristocrat de rasă.

Ea - o biată pierde-vară."

Dar curând, ce tragedie !

Vaca se certă cu calul,

Pân'departe-n deal la vie,

S-auzea întreg scandalul.

În zadar, când stingea lampa,

Vaca-n fiecare noapte,

Se plimba făcând pe vampa,

Cu ispitele-i de lapte.

Ba, mai mult, se întâmplase,

Ca jucând pe îndrăgostita,

Calul, furios, îi trase,

Două palme cu copita!

Şi atunci, cu dezolare,

Vaca prinse a pricepe,

Cum că soţul ei mai are,

Trei amante, toate iepe.

Asta-i prea de tot, îşi zise,

Îl dau dracului de cal.

Şi-ntr-o seară părăsise,

Domiciliul conjugal.

Slabă, galbenă, uscată ,

De necazuri şi nevoi,

Vaca noastră, resemnată,

Se întoarse printre boi.

Dup-atâta chin şi jale,

Vaca multe a-nvăţat.

Primul bou ieşit în cale,

Îl acceptă de bărbat.

Nunta lor a fost vestită,

Că s-a dus prin văi ecoul,

"Ce pereche potrivită !

Vaca noastră şi cu boul."

Ea comandă, el ascultă.

El cu munca, ea tapaj.

Este, fără vorbă multă,

Tipul clasic de menaj.

Totuşi, vaca (ne şopteşte,un măgar, c-aşa-i măgarul),

Prin păduri mai zăboveşte,

Uneori cu armăsarul.

Dar eu cred că-i calomnie,

Măgăria ce ne-o spune.

Totul e că-n căsnicie,

Treaba merge de minune.

Vaca poate, ştie satul,

Chiar şi grajdul să-l răstoarne.

Boul nu-i decât bărbatul.

Ca dovadă, poartă coarne !

Şi aşa, trec ani şi ani,

Şi precum am prins de ştire,

Au făcut şi trei juncani,

Şi trăiesc în fericire.

În povestea mea, de faţă ,

Nu e nici un lucru nou,

Pentru orişicare vacă,

Soţul ideal e-un BOU...