merita citit!!!

Într-un sat, o vacă grasă,

Cum sunt vacile tâmpite,

Dar frumoasă şi lăptoasă,

S-a gândit să se mărite.

Boii, de la mic la mare,

Au venit cu tot belşugul,

Toţi voiau să se însoare,

Că-s deprinşi să tragă jugul.

Vaca, însă, ca o fată,

Cu avere şi trusou,

Îi respinge îngâmfată :"Cum să mă mărit c-un bou ?""

E un cal prin curţi vecine,

Care pătimaş mă strânge,

El e genul meu, tip bine,

Armăsar sadea, pur- sânge!"

Vaca, tot făcându-i curte,

Îşi atinse idealul,

După tratative scurte,

S-a căsătorit cu calul.

"Ah, ce şansă pe mireasă !"

Comenta în pom o cioară,

"El - aristocrat de rasă.

Ea - o biată pierde-vară."

Dar curând, ce tragedie !

Vaca se certă cu calul,

Pân'departe-n deal la vie,

S-auzea întreg scandalul.

În zadar, când stingea lampa,

Vaca-n fiecare noapte,

Se plimba făcând pe vampa,

Cu ispitele-i de lapte.

Ba, mai mult, se întâmplase,

Ca jucând pe îndrăgostita,

Calul, furios, îi trase,

Două palme cu copita!

Şi atunci, cu dezolare,

Vaca prinse a pricepe,

Cum că soţul ei mai are,

Trei amante, toate iepe.

Asta-i prea de tot, îşi zise,

Îl dau dracului de cal.

Şi-ntr-o seară părăsise,

Domiciliul conjugal.

Slabă, galbenă, uscată ,

De necazuri şi nevoi,

Vaca noastră, resemnată,

Se întoarse printre boi.

Dup-atâta chin şi jale,

Vaca multe a-nvăţat.

Primul bou ieşit în cale,

Îl acceptă de bărbat.

Nunta lor a fost vestită,

Că s-a dus prin văi ecoul,

"Ce pereche potrivită !

Vaca noastră şi cu boul."

Ea comandă, el ascultă.

El cu munca, ea tapaj.

Este, fără vorbă multă,

Tipul clasic de menaj.

Totuşi, vaca (ne şopteşte,un măgar, c-aşa-i măgarul),

Prin păduri mai zăboveşte,

Uneori cu armăsarul.

Dar eu cred că-i calomnie,

Măgăria ce ne-o spune.

Totul e că-n căsnicie,

Treaba merge de minune.

Vaca poate, ştie satul,

Chiar şi grajdul să-l răstoarne.

Boul nu-i decât bărbatul.

Ca dovadă, poartă coarne !

Şi aşa, trec ani şi ani,

Şi precum am prins de ştire,

Au făcut şi trei juncani,

Şi trăiesc în fericire.

În povestea mea, de faţă ,

Nu e nici un lucru nou,

Pentru orişicare vacă,

Soţul ideal e-un BOU...

Cei doi Soimii!!!

Un împărat a primit doi șoimi. Unul a fost antrenat, despre celalalt i s-a spus că refuză să se dezlipească de creanga pe care stătea. Unul dintre slujitori trebuia sa se cațere în fiecare zi în copac să-i ducă de mâncare.

După ce a încercat în fel și chip să facă șoimul să zboare de pe creangă, împăratul și-a rugat supușii să-l ajute. Un bătrân înțelept s-a oferit să facă el asta și, a doua zi când s-a trezit, împăratul a văzut șoimul zburând de colo-colo.

- Cum ai făcut? și-a întrebat supusul

- A fost foarte simplu. Nu a trebuit decăt să îi tai craca de sub picioare.

Morala: uneori Dumnezeu ne taie craca de sub picioare ca să ne aducem aminte că putem zbura.

Franghia alpinistului!!!

Un alpinist a vrut sa cucereasca cel mai inalt munte. S-a pregatit pentru asta timp indelungat si in final a hotarat sa se aventureze singur pentru a primi singur laurii victoriei.

Noaptea cazu grea pe inaltimile muntilor si omul nu a mai vazut nimic.Totul era negru.Pana si luna si stelele fusesera acoperite de nori negri.

Si cum se catara el la doar cativa metri de varful muntelui a alunecat si a cazut in gol.

 Alpinistul vazu in acea ingrozitoare cadere episoade din viata lui, bune si rele. Se gandi la moartea care era aproape cand deodata a simtit franghia de siguranta ca-i frange mijlocul.Fusese oprit din cadere si acum atarna in gol legat de acea franghie.

Urma un moment de tacere absoluta, atarna in neant si singurul lucru ce-i veni in minte fu : “Ajuta-ma Doamne”.

Deodata auzi o voce venita din departari:

-         “Ce doresti fiule?”

-         “Salveaza-ma, Doamne!” striga alpinistul cuprins de frica mortii.

-         “Chiar crezi ca eu te pot salva?”

-         “Da Doamne, cred in Tine”

-         “Bine, daca crezi in mine si in salvarea mea taie franghia de care atarni” spuse Dumnezeu.

Un moment de tacere, alpinistul se indoi si pierdu credinta, franghia era singura care-l tinea in viata…asa ca nu taie franghia si hotari sa renunte la ajutorul dumnezeiesc.

A doua zi dimineata, echipele de salvare au anuntat ca au gasit un alpinist legat de franghia de siguranta la doar doi metri de pamant. Murise inghetat de frig.

Cat de atasati de franghie suntem noi ?

Pietrarul!!!

A fost odată ca niciodată un pietrar ce era veșnic nemulțumit. Zilnic, la carieră, tăia pietre. Munca era grea și nu-i aducea nicio satisfacție. Era mereu supărat, ba piatra e prea tare, ba se sparge greșit, ori că nu este plătit suficient, și multe asemenea motive.

Într-una din zilele călduroase de vară un neguțător bogat și-a lăsat porțile casei sale impunătoare larg deschise. Pietrarul nostru, care trecea din întâmplare pe acolo, a putut să arunce o privire în interior și a văzut casa și grădinina negustorului. Pe loc, invidia a pus stăpânire pe sufletul său. Atunci, din inimă, s-a rugat la Creator să-l ajute.

Brusc, s-a trezit îmbrăcat elegant și și-a dat seama că dorința lui i s-a îndeplinit. Devenise un neguțător bogat ce se bucura de un lux și o putere pe care nu și-o putuse imagina inainte, dar era invidiat și detestat de toți cei care o duceau mai prost decât el.

Într-o zi, când se plimba el mândru prin mijlocul târgului, un guvernator imperial a trecut prin micul orășel. Toată lumea indiferent de puterea sau bogăția pe care o avea îngenunchia la marginea drumului lăsând alaiul ce-l escorta pe guvernator să treacă mai departe. “Cât de puternic este guvernatorul!” se gândea neguțătorul. “Vreau și eu să fiu neapărat atât de puternic. Ajută-mă Creatorule, voința ta poate face orice minune.”

Încă odată minunea s-a întâmplat și neguțătorul s-a transformat în guvernator al unei provincii întinse. Acum odată cu noua funcție, se “bucura” și de ura tuturor celor pe care-i întâlnea. Fiind o persoană importantă, trebuia să călătorească mereu dintr-un capăt în altul a provinciei sale. S-a întâmplat ca în acel an să fie o vară extrem de călduroasă. Guvernatorul se plângea de cald mereu. Plin de necaz se uita la soarele arzător ce nu era cu nimic afectat de prezența oamenilor. Atunci, începu să se roage din nou la Creator “Soarele este atât de puternic, îmi doresc să fiu eu soarele!”

Dorința sa s-a îndeplinit și astfel guvernatorul s-a transformat în Soare. Zi de zi își trimitea razele asupra Pământului și era atât de puternic încât mulți îl adorau, dar cei mai mulți îl blestemau pentru că le ardea recoltele și le seca izvoarele în acea vară toridă. Pe măsură ce se ambiționa să trimită din ce în ce mai multă căldură și lumină pe Pământ vedea cum oamenii sunt din ce in ce mai nervoși iar el se amuza teribil. Dar, în mijlocul distracției văzu că fermierii încep să se bucure și că el nu-i mai vede bine. Un nor mare acoperea cerul și razele sale nu mai ajungeau până la Pământ. Atunci, el se gândi “Ce puternic este norul acela! Vreau să fiu un nor!”… și a devenit un nor.

Ca nor, acum se bucura să-și arate puterea. Nu era afectat de razele soarelui și se mândrea nespus. După o vreme, se plictisise de joacă și dorea să-și arate puterea în fața oricui. Prin urmare, începu să pornească ploi nemărginite asupra câmpurilor și satelor de dedesubt. Oamenii fugeau înfricoșați și îl rugau să aibe milă de ei și de avuțiile lor. Norul, în schimb, se bucura de puterea sa nemărginită pe care o avea fără să țină cont de rugămințile celor năpăstuiți. Totuși, bucuria norului nu a durat mult. Se simțea împins și nu-și dădea seama cum se putea întâmpla așa ceva. Norul văzu că vântul îl alungă. Atunci, plin de supărare îi ceru Creatorului să-l facă vânt. Și s-a prescimbat în vânt.

Vântul era puternic, nu avea niciun dușman și se dezlănțuia oricând și oriunde fără nicio opreliște. Folosindu-și puterea pe care o avea culca la pământ holdele de grâu, smulgea acoperișurile caselor și rupea copacii. Dar, după un timp, și-a dat seama că a găsit ceva ce nu poate muta din loc oricât de tare ar fi încercat. Era pur și simplu mai puternic decât el. Era o piatră mare. Și a cerut Creatorului să se facă piatră. Dorința i s-a îndeplinit.

Era acum o piatră, cel mai puternic lucru de pe Pământ. Se bucura că-și găsise liniștea sufletului și sfârșitul căutării. Acum sunt mulțumit mărite Creator, sunt cel mai puternic lucru ce poate exista în lungul și-n latul Pământului. Soarele, ploaia și vântul nici nu le bag în seamă oricât de mult se străduiesc. Multumesc, așa vreau să rămân pentru totdeauna.

De peste tot și de pretutindeni, dinăuntru și dinafară, de sus și de jos, din cele patru zări se auzi atunci o voce omniprezentă “AȘA SĂ FIE, PPRECUM ÎȚI DOREȘTI, ACEASTA A FOST ULTIMA TA DORINȚĂ”.

Au trecut anii precum clipele, piatra stătea semeață la marginea mării bucurându-se de puterea ei. La un moment dat, o șoaptă cunoscută se auzea în depărtare. Ce putea fi? Se auzea acum din ce în ce mai clar. Era… ceva metalic și se lovea de o piatră! Oare ce putea fi mai puternic decât o piatră. Înspăimântat își dădu seama că nu-i mai rămăsese nicio dorință. Dar ce se auzea în depărtare?

UN PIERTAR, SPĂRGEA BOLOVANII CU O DALTĂ ȘI UN CIOCAN!!!

ISTORIA CELOR DOUĂ PIETRICELE ALBASTRE

Două pietricele, cam de mărimea unei castane, zăceau în prundişul unui vesel pârâu de munte. Se aflau laolaltă cu celelalte pietre de acolo, unele mai mici, altele mai mari, dar erau diferite de toate celelalte, pentru că erau albastre. Când bunul soare le dezmierda cu razele sale, ele străluceau de parcă ar fi fost două bucăţi de cer căzute pe pământ.

Cele două pietricele ştiau că sunt cele mai frumoase dintre toate celelalte aflate în pârâu şi să lăudau de dimineaţa până seara: Noi suntem copiii cerului! , strigau, când una, când cealaltă, pietrelor obişnuite aflate în preajmă. Păstraţi distanţa! Noi avem sângele albastru! Nu avem de-a face cu voi!

De fapt erau două pietricele insuportabile şi arogante, care îşi petreceau zilele gândindu-se numai la ceea ce s-ar fi întâmplat cu ele când cineva avea să le descopere. Desigur – îşi spuneau – vom fi puse într-un colier împreună cu alte pietre preţioase, aşa cum suntem şi noi. Şi visau împreună: Vom fi pe coroana reginei Olandei sau în inelul prinţului de Galia. Ne aşteaptă o viaţă frumoasă: case luxoase, baluri, petreceri. Vom ajunge până la capătul lumii.

Într-o bună dimineaţă, pe când razele soarelui se jucau pe luciul apei cristaline, un om s-a aplecat, şi-a întins mâna şi a cules cele două pietricele albastre.

Cele două pietricele erau nespus de fericite: Ura! – au strigat. Am plecat! Ce timpuri bune ne aşteaptă! S-au simţit cele mai norocoase pietre din lume. Nu aşteptau decât ca visurile lor să se transforme în realitate.

Au fost puse într-o cutie, împreună cu alte pietre colorate. Rămânem aici pentru puţin timp, şi-au spus, fiind sigure de frumuseţea şi valoarea lor neîndoielnică.

Totuşi lucurile au fost altfel decât bănuiseră. Cele două pietricele au fost zdruncinate încoace şi încolo. Mereu au schimbat cutiile, au fost puse pe cântar şi pipăite insistent de mâini aspre. Au rămas în cele din urmă singure, parcă uitate, într-o cutiuţă.

Mai târziu, însă, o mână le-a luat şi le-a aşezat cu necuviinţă pe un zid, în mijlocul altor pietre, pe o suprafaţă de ciment foarte lipicioasă. Hei, fii mai delicat, strigau cele două pietricele albastre, suntem pietre preţioase. Drept răspuns, câte o lovitură de ciocan le-a fixat definitiv.

Revoltate au început să strige: Neciopliţilor, nepricepuţilor, bădăranilor, voi nu înţelegeţi cât suntem de importante? Cele două pietricele albastre ameninţau, plângeau, implorau. Dar n-a fost de nici un folos. Tot prizoniere în zid au rămas. Dezamăgirea şi amărăciunea le-a întunecat cu reflexe viorii.

Timpul trecea încet iar cele două pietricele nutreau un singur gând: să fugă. Dar cimentul era tare şi imposibil de convins să le elibereze. Au zărit însă un firicel de apă ce se prelingea pe acolo şi l-au rugat: Strecoară-te sub noi, te rugăm, şi desprinde-ne de pe acest zid nenorocit!

Apa nu s-a lăsat mult rugată. Nu era nevoie de insistenţă căci era bucuria ei să se strecoare sub ziduri şi să distrugă cât mai mult. A trecut la lucru şi, uşor-uşor, a reuşit să se strecoare şi să fărâme câte puţin cimentul. După câteva luni de perseverenţă cele două pietricele au putut să se mişte. Într-o noapte umedă şi rece cele două pietricele au căzut pe pământ, eliberate în sfârşit din acea închisoare insuportabilă. Suntem libere – au strigat amândouă în culmea fericirii.

Însă, jos fiind, au putut vedea zidul în care fuseseră fixate, acea puşcărie înaltă în care şi-au petrecut atâta timp. Şi, privind spre acel zid, nu mică le-a fost mirarea: lumina lunii ce străbătea printr-o fereastră lumina un mozaic superb. Mii de pietricele viu colorate şi aurite formau chipul Sfintei Fecioare Maria. Era cea mai frumoasă imagine pe care cele două pietre o văzuseră vreodată. Dar ceva îi lipsea… Faţa, chipul blând şi dulce al Mariei, avea ceva neobişnuit. Părea oarbă, căci îi lipseau ochii.

Oh, nu, au exclamat amândouă, dânduşi seama de grozăvie. Ele fuseseră tocmai ochii Mariei. Îşi imaginau acum cât de bine se potriveau acolo, cât de frumos trebuie să fi strălucit şi cât de mult trebuie să fi fost admirate de oameni. Regretau acum fapta lor nesăbuită dându-şi seama ce nechibzuite au fost.

Dis de dimineaţă a ajuns acolo omul care făcea curăţenie în biserică şi, din neatenţie, a călcat pe cele două pietricele aflate la pământ. Supărat, le-a dat deoparte cu piciorul. Apoi, fiind încă întuneric, nu le-a deosebit bine şi le-a strâns cu mătura pentru a le arunca la gunoi împreună cu praful şi alte pietre neînsemnate.

Istoria celor două pietricele albastre are un sfârşit trist, pentru că ele nu au înţeles un mare adevăr. Se înşelau văzând în  sine ceea ce nu era adevărat, fugeau de realitate rătăcind prin visuri. Din această cauză nu au descoperit frumuseţea şi bogăţia pe care o primiseră de la Dumnezeu.

La fel ca şi ele, fiecare dintre noi are un loc al său în lume bine stabilit de Dumnezeu. Să nu uităm că fiecare dintre noi este aşezat de Dumnezeu acolo unde îi este locul şi că tocmai în acel loc, rânduit de Dumnezeu, este cel mai frumos şi mai potrivit să fie.

Inelul pretios!!!

Un tanar s-a dus la un batran intelept pentru a-l ajuta cu un sfat.
- Inteleptule, am venit la tine pentru ca ma simt atat de mic, de neinsemnat, nimeni nu da doi bani pe mine si simt ca nu mai am forta sa fac ceva bun. Ajuta-ma, invata-ma cum sa fac sa fiu mai bun? Cum sa le schimb oamenilor parerea despre mine?
Fara ca macar sa se uite la el, batranul ii spuse:
- Imi pare rau, baiete, nu te pot ajuta acum, am de rezolvat o chestiune personala. Poate dupa aceea.
Apoi, dupa o mica pauza, adauga:
- Daca insa m-ai putea ajuta tu pe mine, atunci poate ca as rezolva problema mea mai repede si as putea sa ma ocup si de tine.
- As fi incantat sa va ajut, baigui tanarul cam cu jumatate de gura, simtind ca iarasi e neluat in seama si amanat.
- Bine, incuviinta batranul invatat.
Isi scoase din degetul mic un inel si-l intinse baietanului adaugand:
- Ia calul pe care-l gasesti afara si du-te degraba la targ. Trebuie sa vand inelul acesta pentru ca am de platit o datorie. E nevoie insa ca tu sa iei pe el cat se va putea de multi bani, dar ai grija ca sub nici in ruptul capului sa nu-l dai pe mai putin de un banut de aur. Pleaca si vino cu banii cat mai repede.
Tanarul lua inelul, incaleca si pleca. Odata ajuns in targ incepu sa arate inelul in stanga si-n dreapta, doar-doar va gasi cumparatorul potrivit. Cu totii manifestau interes pentru mica bijuterie, pana cand le spunea cat cere pe ea. Doar ce apuca sa le zica de banutul de aur unii radeau, altii se incruntau sau ii intorceau imediat spatele. Un mosneag i-a explicat cat de scump este un ban de aur si ca nu poate sa obtina un asemenea pret pe inel. Altcineva s-a oferit sa-i dea doi bani, unul de argint si unul de cupru, dar tanarul stia ca nu poate vinde inelul pe mai putin de un banut de aur, asa ca refuza oferta. Dupa ce batu targul in lung si-n lat, rapus nu atat de oboseala, cat mai ales de nereusita, lua calul si se intoarse la batranul intelept.
... Flacaul si-ar fi dorit sa aiba el o moneda de aur pe care s-o poata da in schimbul inelului, ca sa-l poatã scapa pe invatat de griji si, astfel, acesta sa se poata ocupa si de el. Intra cu capul plecat.
- Imi pare rau, incepu el, dar n-am reusit sa fac ceea ce mi-ati cerut. De-abia daca as fi putut lua doi sau trei banuti de argint pe inel, dar nu cred sa pot pacali pe cineva cu privire la adevarata valoare a inelului.
- Nici nu-ti imaginezi cat adevar au vorbele tale, tinere prieten! spuse zambitor inteleptul. Ar fi trebuit ca mai intai sa cunoastem adevarata valoare a inelului. Incaleca si alerga la bijutier. Nimeni altul n-ar putea spune mai bine cat face. Spune-i ca ai vrea sa vinzi inelul si intreaba-l cat ti-ar da pentru el. Dar, oricat ti-ar oferi, nu-l vinde. Intoarce-te cu inelul! Flacaul incaleca si pleca in goana.
Bijutierul examina atent micul inel, il privi atent prin lentila prinsa cu ochiul, il rasuci si apoi zise:
- Spune-i invatatorului ca daca ar vrea sa-l vanda acum, nu-i pot oferi decat 58 de bani de aur pentru acest inel.
- Cuuum, 58 de bani de aur?!? - exclama naucit tanarul.
- Da, raspunse bijutierul. Stiu ca-n alte vremuri ar merita si 70, dar daca vrea sa-l vanda degraba, nu-i pot oferi decat 58.
Tanarul multumi si se intoarse degraba la invatat, povestindu-i pe nerasuflate cele intamplate.
- Ia loc, te rog - ii spuse acesta dupa ce-l asculta. Tu esti asemenea acestui inel, o bijuterie valoroasa si unica. Si, ca si in cazul lui, doar un expert poate spune cat de mare este valoarea ta.
Spunand acestea, lua inelul si si-l puse din nou pe degetul mic.
- Cu totii suntem asemenea lui, valorosi si unici, perindandu-ne prin targurile vietii si asteptand ca multi oameni care nu se pricep sa ne evalueze.

Povestea aceasta este dedicata acelora care zi de zi se straduie, lustruind cu migala, sa adauge valoare bijuteriei pe care ei o reprezinta si sa realizeze valoarea pe care o au. Amintiti-va mereu cat de mare este valoarea voastra, chiar daca multi din jur va ignora sau par sa nu-si dea seama cat sunteti de pretiosi.

FRIZERUL

Un creştin a mers la o frizerie ca să-şi tundă părul şi să-şi taie barba. În timp ce frizerul îşi servea clientul, între cei doi s-a pornit o conversaţie interesantă. Au vorbit despre multe lucruri şi au abordat diverse subiecte. În cele din urmă au început să vorbească despre Dumnezeu. La acest subiect frizerul a declarat:

- Eu cred că Dumnezeu nu exista.

- De ce spuneţi asta? a întrebat clientul.

- Trebuie doar să ieşiţi pe stradă şi veţi realiza că Dumnezeu nu există. Spuneţi-mi, dacă Dumnezeu ar exista, ar mai fi atâţia oameni bolnavi? Ar mai fi atâţia copii abandonaţi? Dacă Dumnezeu ar exista, nu ar fi nici suferinţă şi nici durere. Nu-mi pot imagina un Dumnezeu iubitor care să îngăduie astfel de lucruri.

Clientul s-a gândit un moment, dar nu i-a răspuns deoarece nu a vrut să stârnească o ceartă. Frizerul şi-a terminat treaba, iar clientul a părăsit frizeria.
Chiar când a ieşit din frizerie, creştinul nostru a văzut pe stradă un om cu părul mare, încâlcit şi murdar şi cu o barbă mare, neglijentă. Era murdar şi neîngrijit. Clientul s-a întors la frizerie şi i-a spus frizerului:

- Ştiţi ce? Frizerii nu există.

- Cum puteţi spune asta? a întrebat frizerul surprins. Sunt aici, sunt frizer şi tocmai te-am aranjat!

- Nu! a exclamat clientul. Frizerii nu există, căci dacă ar exista atunci nu ar mai fi oameni cu părul lung şi murdar şi cu barbă  netăiata, cum e omul acela de afară.

- Ah, dar frizerii există! Însă asta se întâmplă când oamenii nu vin la mine.

- Exact! a afirmat clientul. Asta e ideea! Şi Dumnezeu există! Însă necazurile şi suferinţa se întâmplă atunci când oamenii nu vin la El şi nu-L caută pentru a-i ajuta.  De aceea este atâta suferinţă şi durere în lume.